maturitate

Trecînd prin viață, ne ciocnim de multe momente, care ne fac să ne maturizăm mai repede.
Uneori mai repede decît ar trebui.

Făcînd o retrospecție către anul 2009, cînd deabia intram la facultate și făcînd comparație cu ce sunt acum: am crescut.
Și nu doar în înălțime.
Am devenit mai matură, în ceea ce privește perspectiva, reflecțiile asupra prezentului și viitorului, modul de a trăi e mai altfel.
Am început să înțeleg unele lucruri, am început să neglijez manifestările copilăroase ale altora și să nu înțeleg de ce omul calcă pe aceeași greblă de 100 de ori. Oare nu e dureros?
Încă tot nu pot înțelege de ce, conștient, să faci altuia ceea ce ție nu ți-ar plăcea să ți se facă.

Cît de maturi n-am fi, cît de maturi nu ne-ar vedea cei din jur, mai există și escapade.
De ele mi-e frică cel mai mult. Atunci faci acele greșeli, pe care apoi nu le mai poți repara. Cît de matur n-ai fi.

Vorbeam de jocul de-a grădinița, ăsta e jocul la care e păcat să renunțăm, însă trebuie să avem grijă cum și cît de mult îl jucăm. Există pericolul să rămînem acolo.

Știu, că peste încă doi ani, cînd mă voi uita înapoi la 2011 voi avea aceeași senzație de creștere, de maturizare comparabilă. Și mai știu, că omul ar trebui să se afle într-un proces de dezvoltare continuă.
Dar ce ne facem cînd aceste senzații dispar, cînd ani dea rîndul suntem la același nivel, cînd mai înregistrăm și tendințe de coborîre prea mult spre copilărie?
Da, încercăm să creștem copilul din noi, într-un stil matur.

img

Share this:

LEAVE A COMMENT

0 comments:

Post a Comment