Dialog [guest post]


-Cum te numești?
-Fiecare mă numește cum vrea. Mama îmi spune ”copilaș”, societate mă strigă ”om”, iar șoferul de la microbus îmi spune ”fată dragă”.
-Cîți ani ai?
-Tot atîția cît aveam și ieri, doar că s-a mai adăugat o zi și cîteva ore.
- Unde înveți?
-Tot acolo unde învățam și în clasa întîi, numai că schimb băncile o data la cîțiva ani.
-Ai un profesor preferat?
-Da.
-Ce obiect predă?
-Predă lecții de viață și îl cheamă Timp.
-Domnul Timp și mai cum?
-Doar Timp și atît.
-Ce eșt tu?
-Sunt un copil otrăvit de societate.
-Te crezi chiar atît de străină în societate?
-Deloc străină. În societate mă simt o bucată de carne, pe care lumea o modelează cum vrea, căci sunt naivă.
- Acesta este viciul tău? Că ești naivă?
-Nu. Viciul meu este faptul, că văd lumea diferit și astfel devin total absentă în societate. Iar naivitatea mea este chiar un dar, sunt naivă și astfel învăț mai mult din propriile greșeli.
-Ce te vezi în viitor?
-Cerșetor.
-Crezi că nu ai viitor, dacă te vezi cerșetor?
-Toți avem viitor.
-Păi, ce fel de viitor în care ești cerșetor?
-Păi, tu acum tot ești cerșetor.
-Nu sunt. Eu îți pun întrebări, deci sunt jurnalist.
-Păi, îmi cerșești răspunsurile, cum și eu o să cerșesc fericire în viitor.
-Cerșetor de fericire? Nu există așa profesie.
-Vezi, eu văd lumea altfel și oamenii îmi ocolesc gîndurile și viziunile. Dacă era să spun că vreau să devin medic sau inginer, erai să mă lauzi că aspir spre vise mărețe.
-Care este cea mai memorabilă amintire a ta?
-Privirile spre trecut nu au o dată concretă, însemnată cu roșu în calendar, așa cum nici amintirile nu apar cînd apăs pe un buton. De asta și se numesc amintiri, ca să fie memorabile, ca să apară atunci cînd vor ele și să-ți cutreiere fiecare colțișor al trupului tău.


-Crezi în fericire?
-Fericire nu este Dumnezeu ca să cred sau nu în ea.
-Reformulez. Ești fericită?
-Tot ce se întîmplă în tine, nu se raportă la nimic, căci nu se extinde nicăieri și se epuizează în fatalitatea internă a actului, iar eu, datorită fericirii nu îmi epuizez gîndurile în viduri absolute.
- Nu ești prea mică să gîndești așa?
-Sunt, de asta și sunt fericită. Din psihiatria gîndurilor mele încă minore, evadează idei neconcepute societății. Pentru că eu sunt mereu fericită și anume de asta societatea mă otrăvește cu realitate.
-Ești suficient de mare ca să știi ce reprezintă realitatea.
-Sunt, însă asta e diferit la mine. Eu nu vreau să mă țină realitatea legată cu o lesă și să mă poarte unde vrea ea, eu vreau să evadez din rutină și PUNCT.

Anonim

Share this:

LEAVE A COMMENT

0 comments:

Post a Comment