Cred că am avut un octombrie destul de sumbru.
Iar sfârșitul acestuia m-a marcat enorm.

Acele întâmplări nefericite au adâugat la doza de tristețe tomnatică.
Nu m-am exprimat până acum referitor la #colectiv, pentru că atât de dureroasă a fost pentru mine această știre, și cum urmăream facebookul și noutățile nu mai aveam vlagă să zic ceva.

Am preferat să tac referitor la acel avion. Pentru că au murit oameni nevinovați. Iar acolo sus, nu mai ai scăpare.

Și nu zic nimic referitor la alte cazuri care curmă vieți de om.

Fiecare moarte de om, mă deprimă, mă face să reevaluez viața, mă face să conștientizez că mâine poate să nu mai fie. Prea trist.

Și cât de admirabil că oamenii ies în stradă să comemoreze, sau să ceară dreptate.

Noi niciodată nu vom fi ca ei.

Atât de frumos e Bucureștiul. Trist, dar frumos. Și așa este toată România.
Am văzut unitate, am văzut scop, am văzut dorință. Am văzut că pe oameni îi doare cu adevărat și nu mai acceptă ce au. Nu mai vor să accepte.

Și au ieșit. Au ieșit în stradă. Au cerut demisii (iar Ponta azi a demisionat).
Și știu că vor continua.
Pentru că fiecare dintre ei simte în unison. Pe fiecare îl doare, și știe că are suportul celui de alături, că are suportul întregii națiuni.

Iar noi... noi nu știm ce nu avem.

trăiri