Foarte rar privesc în urmă, dar foarte foarte rar.
Doar dacă să-mi fac o auto-analiză. Iar zilele astea mă prindeam la ideea că-mi este dor de mine, puștoaica de la 15-17 ani.
Aveam atâta vervă. Nicio replică nu rămânea fără răspunsul meu, toată lumea din jur trebuia să gândească exact așa cum gândesc eu, sau în cel mai rău caz, să știe ce cred.

Am crescut, și am dezvoltat toleranța și cumpătarea, iar faptul că cineva are o cu totul altă părere este absolut normal și nici măcar nu trebuie să încerci să-i schimbi punctul de vedere, doar să-i arăți că se poate și altfel. Atât.

Acum deseori, singurul meu răspuns este un zâmbet. Nu mai vreau să mă obosesc, nu mai vreau să încerc să schimb păreri și oameni.
Și simt cum încet încet mă aruncă într-o altă extremă, în cea a indiferenței, când rămân rece la tot ce se petrece în jurul meu. Nu mai vreau să fiu vocală, nu mai vreau să zic oamenilor ce cred.
Pentru că toleranța mea nu s-a pupat niciodată cu prejudecățile lor.

Și mi-e dor de momentele când doream să înfrunt pe oricine, să schimb lumea. Dar n-am făcut decât să mă schimb eu.

trăiri