Mihaela Roșcov

Ea:Lasă-mă.
El:Ce s-a întâmplat ?
Ea: Lasă-mă în pace, vreau să ramân singură!!!
El: Bine.


Adevărul este, de câte ori ți-am zis că vreau să ramân singură, tot de atâtea ori am avut nevoie de îmbrățișarea ta, de săruturile tale. O spuneam asta, fără să-mi dau seama, că am nevoie de tine, am nevoie de noi, de puterea cuvântului tău.
”Nu”, n-am să te las, dar Tu, n-ai înțeles și m-ai lăsat de fiecare dată singură, singură în fața greutăților, singură cu picioarele îmbrățișate și ochii plini de lacrimi, gândindu-mă că în tot e vina mea, dar nu,Tu n-ai fost omul căruia aș fi putut să-mi deschid sufletul și să fiu eu însumi, sinceră, n-ai fost umărul pe care puteam sa plâng și în brațele căruia să mă alint.

Ea:Lasă-mă.
El:Bine, te las.

Noi, la fel ca apa în râu curgeam, izbindu-ne de orice pietricică cu o viteza lentă, dar dureroasă, nimic nu se schimba, nici Tu, nici Eu. Tu, nu realizai, că ceasul nostru s-a oprit în momentul când ai spus:”Bine”, iar clipele petrecute în singuratate mă făceau mai puternică.

Ea:Lasă-mă.
El:Cum dorești.

Am trecut prin toate greutățile cu brațele deschise, înarmată, acest lucru m-a făcut independentă, puternică, înțelesesem că pot, și de fiecare dată ma întrebam: ce mă mai ține lângă el? ”- nimic”, căci sunt de una singură.

Ea: Eu pot, lasă-mă.
El:Bine.

Hmm! Bine, era tot ce puteai să-mi oferi Tu.

Ea:Vreau să plec.
El:De ce? (Uimit) e totul bine la noi, nu?
Ea:Nu!

El n-a realizat, că suntem străini, că e prea târziu a schimba ceva. N-a înțeles la timpul potrivit, când am avut nevoie de el, de un sincer ”Nu, nu te voi lasa nicicând” Am avut nevoie de el, dar n-a fost.
Acum, lasă-mă!

Autor anonim

-Cum te numești?
-Fiecare mă numește cum vrea. Mama îmi spune ”copilaș”, societate mă strigă ”om”, iar șoferul de la microbus îmi spune ”fată dragă”.
-Cîți ani ai?
-Tot atîția cît aveam și ieri, doar că s-a mai adăugat o zi și cîteva ore.
- Unde înveți?
-Tot acolo unde învățam și în clasa întîi, numai că schimb băncile o data la cîțiva ani.
-Ai un profesor preferat?
-Da.
-Ce obiect predă?
-Predă lecții de viață și îl cheamă Timp.
-Domnul Timp și mai cum?
-Doar Timp și atît.
-Ce eșt tu?
-Sunt un copil otrăvit de societate.
-Te crezi chiar atît de străină în societate?
-Deloc străină. În societate mă simt o bucată de carne, pe care lumea o modelează cum vrea, căci sunt naivă.
- Acesta este viciul tău? Că ești naivă?
-Nu. Viciul meu este faptul, că văd lumea diferit și astfel devin total absentă în societate. Iar naivitatea mea este chiar un dar, sunt naivă și astfel învăț mai mult din propriile greșeli.
-Ce te vezi în viitor?
-Cerșetor.
-Crezi că nu ai viitor, dacă te vezi cerșetor?
-Toți avem viitor.
-Păi, ce fel de viitor în care ești cerșetor?
-Păi, tu acum tot ești cerșetor.
-Nu sunt. Eu îți pun întrebări, deci sunt jurnalist.
-Păi, îmi cerșești răspunsurile, cum și eu o să cerșesc fericire în viitor.
-Cerșetor de fericire? Nu există așa profesie.
-Vezi, eu văd lumea altfel și oamenii îmi ocolesc gîndurile și viziunile. Dacă era să spun că vreau să devin medic sau inginer, erai să mă lauzi că aspir spre vise mărețe.
-Care este cea mai memorabilă amintire a ta?
-Privirile spre trecut nu au o dată concretă, însemnată cu roșu în calendar, așa cum nici amintirile nu apar cînd apăs pe un buton. De asta și se numesc amintiri, ca să fie memorabile, ca să apară atunci cînd vor ele și să-ți cutreiere fiecare colțișor al trupului tău.


-Crezi în fericire?
-Fericire nu este Dumnezeu ca să cred sau nu în ea.
-Reformulez. Ești fericită?
-Tot ce se întîmplă în tine, nu se raportă la nimic, căci nu se extinde nicăieri și se epuizează în fatalitatea internă a actului, iar eu, datorită fericirii nu îmi epuizez gîndurile în viduri absolute.
- Nu ești prea mică să gîndești așa?
-Sunt, de asta și sunt fericită. Din psihiatria gîndurilor mele încă minore, evadează idei neconcepute societății. Pentru că eu sunt mereu fericită și anume de asta societatea mă otrăvește cu realitate.
-Ești suficient de mare ca să știi ce reprezintă realitatea.
-Sunt, însă asta e diferit la mine. Eu nu vreau să mă țină realitatea legată cu o lesă și să mă poarte unde vrea ea, eu vreau să evadez din rutină și PUNCT.

Anonim

Aruncă, femeie, fumul din cap și lasă
amintirile să-ți curgă prin vene.
Închide ochii tăi triști și miroase
amintirile, din al dragostei tale poeme.

Încuie, femeie, dorul-n trecut,
Și uită, femeie, de al dragostei chin.
Iubește-ți viața de la-nceput,
Căci acesta-i al tău destin.

Și nu uita, că ești femeie frumoasă
Cu durerea ascunsă-n trecut.
Și mergi prin viață maiestoasă,
Cu-n zîmbet frumos și un destin tăcut.

Te așteptam acolo, în coridor, să vii de la bucătărie, vedeam că nu apari, probabil, erai ocupată, așteptai să fiarbă spaghettile, dar te-am strigat pe nume, și îndată ai apărut în fața mea, în alt capăt de coridor, mi-am încordat un pic genunchii, am zîmbit larg, eram nebun de fericit să te revăd, chiar dacă te-am văzut un minut în urmă, eram nebun, după tine și fiecare gest al tău, fiecare gest de Femeie Frumoasă-ntr-o casă.

Tu m-ai văzut, așa cum sunt, fără maiou și picioarele goale, ai alergat spre mine, iar eu te-am prins și te-am ridicat sus, cîteva șuvițe de păr îmi legănau obrajii, iar zîmbetul nostru, a devenit un sărut, dulce, de noi doi.



- Ador cînd faci așa!
- Cum?
- Ador cînd mă prinzi.

m-ai luat atunci de mână și bănuiesc, sau poate sper, că ai stins aragazul, pentru că nu mai eram înfometați, de mîncare…

e încă o amintirie, de ce scriu amintiri dacă mă conving totuși, că am uitat? Nu înțeleg… de ce e vorba iar de amintiri involuntare, iar pe buze simt mirosul și gustul lor?

de ce scriu iar amintiri?

ni-e dor, scriu asta la final,
noaptea mi-e dor de Ea,
Femeia care (tu știi)…

Oamenii sunt cele mai risipitoare ființe, risipitori de timp, bani și potențial. Mereu soluția lor este de a alege calea cea scurtă și ușoară.



Cea mai benefică perioadă a vieții pentru dezvoltare profesională și personală este vârsta până la 30 de ani, după aia ai alte griji ca job, familie, copii, rutină. Deci mă refer la liceeni, studenți și proaspeți absolvenți. Viitoarea generație a acestei țări, oameni care au un mod de gîndire standart și prost în viziunea mea.

- De ce să stai mult timp să citești temele la română, romanele, nuvelele și altele, dacă e posibil să citești rezumatele de pe internet sau să privești filmele?
- De ce să stai mult timp să rezolvi ceva exerciții la mate, dacă e posibil să le copiezi?
- De ce să vii la toate orele, lecțiile dacă în apropierea școlii/universității este o oarecare cafenea unde poți să te duci cu colegii?
- De ce să frecventezi careva cercuri extrașcolare precumimit dansuri sau jocuri sportive de genul fotbal, volei sau basket, dacă e posibil să ai o notă mare la educația fizică fără să ai o formă bună și fără să realizezi obiectivele setate de profesor?
- De ce să capăt o specialitate, învățând și obținând careva competențe, dacă mama are bani?
- De ce să obțin permisul de conducere cinstit și să nu fiu un pericol în traficul rutier, dacă toți o fac?

O să avem în curând o generație de oameni, care stau în rând la farmacii, deja o avem, necărturari ușor de manipulat.

Ca la final, vă rog nu mai dați vina pe corupție, salariul oferit pentru voi care în viziunea voastră este mic, pe sistemul de învățământ sau profesori. Până la urmă merităm ceea ce avem. Nu vreau să vorbesc despre karmă, dar primești ceea ce oferi.

Contribuie la dezvoltarea ta cu aport propriu. Școala te-a învățat să citești și să scrii. Acum totul depinde de tine, ori te apuci de învățat, participi la seminare, traininguri, voluntariat și alte chestii care au ca scop dezvoltarea ta personală și profesională, ori te așteaptă străzile din Moscova, Roma sau chiar din Moldova, cu mături gata pentru a fi folosite. Și diploma ta poți să-i dai foc.

Atunci cînd cuvintele nu mai încap în pereții sunetelor, lasă inima să vorbească pentru tine.

Lasă urechile celui care îi vorbești să simtă palpațiile inimii tale, care se intensifică cu fiecare secundă petrecută alături. Atunci cînd cuvintele își risipesc din valoare, doar o privire sinceră renaște sentimentul acela de dragoste iar și iar.

Cînd îl privesc, simt doar cum ochii lui mari și căprui îmi invadează sufletul și îl umple cu satisfacție, simt cum zîmbetul lui îmi acaparează toate organele și rămîn doar eu, un suflet topit, înmototolit într-o carcasă cu chip uman.
Cînd mă ține de mînă, simt o atingere ce-mi sugrumă toate închipuirile despre trecut și viitor. Și simt doar existența noastră în prezent. În inima mea el mereu își va găsi un colțișor liber, unde să-și depoziteze emoțiile, iar în ochii mei el mereu va fi cel, fără de care perimetrul meu sub soare va deveni doar o formalitate, ci nu un locușor de paradis.

p.s: Nu-l iubi pe cel care te-a acceptat în paradisul său, iubește-l pe cel pentru care tu ești acel paradis.
Pentru guest post lasă un mesaj aici.

Știi acel moment cînd te îndrăgostești și simți acea licărire în toate colțurile inimii tale? Cînd simți cum scade toată greutatea lumii de pe umerii tăi, iar în sufletul tău stă ațintită o imagine fixă a unui chip absolut perfect?

Momentul cînd picioarele uită de gravitație, iar plămînii uită să mai respire?
Momentul cînd îți apare un zîmbet incotrolabil, pe care încerci să-l ascunzi după o mimică serioasă?
Momentul cînd sunteți doar voi singuri sub același perimetru de soare și doar voi puteți savura briza primăverii sau mirosul unei ploi de vară?
Momentul cînd un zîmbet străin îți intră pînă sub piele, iar o simplă privire te mușcă de coardele sufletului? 
Momentul cînd inspiri emoții și expiri speranță?
Dacă îl știi, înseamnă că l-ai simțit.
Eu tot l-am simțit, iar acum l-am pierdut intenționat, pentru că eu îl urăsc.
L-am uitat într-unul din coridoarele amintirilor mele și simt cum se evaporă. Simt cum își pierde din valoare, căci ne îndrăgostim în fiecare zi, însă iubim o singură dată.