- această relație e un chin pentru mine, fiecare discuție se termină cu lacrimi, nu mai pot.
- de ce nu pleci?
- și cum? să rămân singură?
Devin neputincioasă la această frază, pentru că realizez că oamenilor le este frică să fie singuri. Au devenit atât de dependenți emoțional de partener, că nu-și imaginează cum ar fi să iasă dintr-o relație.
Chiar dacă relația aia e a naibii de bolnăvicioasă, chiar dacă aduce doar suferință.
Ne-am permis să lenevim, să nu cultivăm independența și de asta gândul că mâine el nu va mai fi lângă mine ni se pare inadmisibil.
Am creat legături emoționale, am împărtășit trăiri, emoții și oarecum ne-a făcut un tot întreg. Dar ce am uitat să facem e să ne creăm spațiu doar pentru noi înșine în care celălalt nu are acces.
Dependența emoțională tergiversează dezvoltarea noastră și înaintarea noastră prin viață. Da, ne oprește pe loc, deseori ne aruncă mult în trecut, pentru că atunci când simțurile noastre nu ne aparțin ne situăm într-un mare mare blocaj și zacem acolo până nu vine cineva să ne dea 2 palme, sau până nu găsim forța să ni le dăm noi.
Am avut relații în care atașamentul emoțional a excelat, acelea au fost cele mai dureroase. Dar am învățat să fug din ele, să mă pun pe picioare și să învăț să fiu independentă emoțional și în acțiuni, până în punctul în care am devenit prea independentă.
Nu-mi este frică să fiu singură, din contra, am început să iubesc asta la nebunie; nu îmi este frică să-mi ascult gândurile, să fiu eu cu mine însumi și să-mi ador propria-mi companie.
Atunci când simt că devin dependentă emoțional de cineva, mă retrag. Încerc să evit orice intereacțiune cu acea persoană până nu mai am gânduri despre el, până nu-mi mai vibrează sufletul atunci când îl văd sau aud.
Nu-mi mai permit să sufăr, pentru că țin prea mult la mine și la independența mea.
Am înțeles că o relație nu se construiește pe dependență, pentru că nimeni, oricât de mult nu te-ar iubi, nu vrea să te ducă în cârcă.
Și asta face marea diferență.
