Viața bate filmul sau cum eu am devenit mai bărbat

Dacă primul offline la Poliția de Frontieră a fost cel mai frumos offline, ce-l de-al doilea a fost cel mai greu (o experiență mega grea pentru mine).

Totul a început vineri seara, cînd la sediul Poliției de Frontieră ne-au împărțit uniformele. Uniforme sexy, noi frumoși, toată lumea veselă.


Tot vesel a fost și drumul până la Costești, de acolo de unde trebuia să pornim în patrulare.


Am văzut că totul va fi destul de serios când ajunși la Costești, ne-au aliniat, ne-au echipat, ne-au atribuit numere, ne-au arătat harta și ne-au spus că revenim la 6 dimineața înapoi.

(Eu, nr. 77 și Adrian nr. 76 am fost într-o echipă de patrulare)

În vestă este foarte cald, iar bastonul este foarte greu, în deosebi daca trebuie să-l duci zeci de kilometri prin păduri. De asemenea ne-au dat cătușe și o lanternă.

Distracția toată s-a terminat când ne-au dat jos din mașină (aproximativ ora 22) și ne-au spus că până la ora 3 diminieața vom patrula pe jos. Parcă nimic greu, deși eram și noi de la muncă, însă o noapte se poate de umblat pe la frontieră. Greul a început pe la vreo ora 23, când am simțit că mă rod foarte tare bocancii, că aveam mâinele inflamate de la pișcătura de urzică care deseori era mai înaltă decât noi. Deci înaintam prin pădure, pe unde nu prea a călact picior de om, prin glod, apă, păianjeni, urzică și încă nu știu ce plantă care se încleia de tine. Simțeam durere la fiecare pas făcut, însă știam că am de patrulat până la ora 3 așa că mergeam înainte fără să mă plâng foarte mult, ca să nu stresez băieții care erau cu mine. Lanterna nu prea era recomandabil de folosit, pentru a nu ne demasca, astfel deseori ajungeam sa mergem în plină beznă, intuitiv, trecând și de sârmă ghimpată și de apa din pădure.
De la început era frica asta că poate sări ceva din pădure, însă la un moment dat, organismul meu a trecut la auto-pilot. Pur și simplu știam că trebuie să merg înainte, să ajungem într-un anumit punct la timp.
M-a surprins persoana din echipa Poliției de Frontieră care ne însoțea, cu câtă dragoste și mândrie vorbea despre munca sa, despre patrulare. Ne arăta harta, unde suntem, unde trebuie să ajungem, deși pentru mine nu mai conta: totul ce simțeam era durere, era căldura, era murdărie (lucruri foarte greu de trecut pentru mine).
De fiecare dată când ieșeam la drum asfaltat mă rugam să mergem așa în continuare, însă însoțitorul nostru nu ne lăsa să ne plictisim și imediat traseul nostru o lua din nou prin dealuri și păduri. Broaștele erau celea care ne făceau cheful și chiar dacă ne opream uneori să ne tragem sufletul, nu puteai rămâne pe loc foarte mult pentru că te mâncau țânțarii din toate părțile.
Au fost și câteva lucruri frumoase: căprioarele pe care le-am văzut, cerul înstelat și câțiva cai legați care erau lăsați pe timp de noapte în mijlocul câmpiei.
Cel mai îmbucurător moment a fost cînd am văzut ora 3, deși de ore bune mergeam pe auto-pilot, însă aici nu s-a terminat. A urmat să patrulăm pe Prut. Asta a fost o patrulare frumoasă. Mie apa îmi place, mă relaxează foarte mult, a fost ca și un cadou pentru mine după cei 10 km prin condiții inumane pentru mine.



Ca să înțelegeți eu dimineață nu arătam foarte fericită, eram foarte chinuită, uram decizia că acceptasem să merg o zi la frontieră, uram bocancii și toată urzica și pădurea.
Colegii de la Poliția de Frontieră au  început să-și facă griji pentru mine, pentru ce vreau să-mi cer scuze (dacă au ajuns să citească asta). Ei ne-au arătat cum se lucrează într-adevăr, ca în filmele celea de aventură când oamenii merg zile întregi prin pădure și rămâne în viață doar cel mai rezistent. Lucru foarte greu, pentru care au tot respectul meu și le mulțumesc că ne-au organizat asemenea aventură.


Eu după asta mă simt mai bărbat, parcă am fost la armată, deși dacă mi s-ar da acum bani mulți ca să mai trec odată, n-aș face-o.


Experiența asta mi-a demonstrat cât e de fain jobul pe care-l am: cu fundul pe scaun în oficiu sau cel mai rău, în picioare în săli de training.

Eu în continuare apreciez foarte mult echipa Poliției de Frontieră, niște oameni minunați care atrag prin ajutorul care ți-l oferă, prin simplitate, prin felul în care-și fac munca (pentru că trebuie tare să-ți iubești jobul ca să treci prin așa condiții). Merită tot respectul și aprecierea noastră. Ne putem simți în siguranță.


P.S. nu întotdeauna viața de blogger e atât de ușoară

poze: Corneliu Gandrabur și de la mine din telefon

Share this:

, ,

LEAVE A COMMENT

0 comments:

Post a Comment