Te așteptam acolo, în coridor, să vii de la bucătărie, vedeam că nu apari, probabil, erai ocupată, așteptai să fiarbă spaghettile, dar te-am strigat pe nume, și îndată ai apărut în fața mea, în alt capăt de coridor, mi-am încordat un pic genunchii, am zîmbit larg, eram nebun de fericit să te revăd, chiar dacă te-am văzut un minut în urmă, eram nebun, după tine și fiecare gest al tău, fiecare gest de Femeie Frumoasă-ntr-o casă.

Tu m-ai văzut, așa cum sunt, fără maiou și picioarele goale, ai alergat spre mine, iar eu te-am prins și te-am ridicat sus, cîteva șuvițe de păr îmi legănau obrajii, iar zîmbetul nostru, a devenit un sărut, dulce, de noi doi.



- Ador cînd faci așa!
- Cum?
- Ador cînd mă prinzi.

m-ai luat atunci de mână și bănuiesc, sau poate sper, că ai stins aragazul, pentru că nu mai eram înfometați, de mîncare…

e încă o amintirie, de ce scriu amintiri dacă mă conving totuși, că am uitat? Nu înțeleg… de ce e vorba iar de amintiri involuntare, iar pe buze simt mirosul și gustul lor?

de ce scriu iar amintiri?

ni-e dor, scriu asta la final,
noaptea mi-e dor de Ea,
Femeia care (tu știi)…

guest post