2 zile am avut acces limitat la internet.
Doar ce reușeam să citesc din câteva statusuri care se încărcau greu de pe facebook.

Azi dimineață, când m-am trezit și am încercat să fac un refresh la facebook,
tot ce am am simțit a fost durere.

Din nou mă doare sufletul, din nou mi-e greu să zic ceva.
Pentru că moartea oamenilor, oamenilor nevinovați mă face extrem de tristă.

Mă găndesc, că pentru unii nu a mai existat clipa următoare.
Că toate aspirațiile lor s-au deconectat într-o secundă.
Mă gândesc că sunt familii care nu-și mai pot vedea membrii.
Că sunt oameni care au rămas fără prieteni.

Și asta se întâmplă nu doar în Paris, nu doar în București sau Egipt sau SUA.
Asta acum, se întâmplă în toată lumea.
Un glob întreg face parte din această suferință. O lume întreagă se îngrozește.

Și cel mai înspăimântător este că nu știi unde va fi mâine următoarea explozie.
Și poate următoarea va fi chiar lângă tine.



Acesta e sfârștiul, e sfârșitul unei epoci.
Pământul are nevoie de un refresh.

Și tot ce ne mai rămâne este să trăim anume această clipă, pentru că următoarea...cine știe...

trăiri